INFORMAŢII DESPRE REZISTENŢA
ÎN TIMP A FAMILIEI SCULPTORULUI
CONSTANTIN BRANCUSI
Pe marele Constantin Brâncuşi nu îl puteţi identifica cu Dumnezeu.
Iar dacă aţi face-o, v-aţi dovedi nedemni de El iar lui, i-aţi creea o mare durere sufletească şi o mare nedreptate. Mai mult, aţi dovedi că nu l-aţi înţeles niciodată cu adevărat. Iar asta ar dovedi încă o dată cât de superficial privim operele Titanului de la Hobiţa, căci energia sa spirituală a fost prinsă în universalitatea creaţiei sale. În realitate exact acest aspect este neglijat de toţi cei ce se pretind a fi iniţiaţi în opera marelui sculptor. Iar această greşeală este frecventă fiind determinată de ignoranţa totală faţă de rădăcinile istorice şi spirituale ale poporului român. Numai cine nu cunoaşte simbolistica profundă a acelora ce sunt înaintaşii noştri, poate asocia creaţia Titanului de la Hobiţa cu simbolurile definind alte culturi străvechi. Nu putem ignora faptul că Istoria nu începe la Summer. Cunoaşterea şi studiul nu reprezintă fundamentele geniului peste acestea evidenţiindu-se informaţia genetică. Pe un fond genetic de spiritualitate profundă şi o înclinaţie înnăscută pentru desluşirea şi reinterpretarea scopurilor existenţei şi înţelepciunii materiei, cunoaşterea şi studiul au desăvârşit geniul.
Iar pentru toate acestea există un singur nume: FAMILIA
Brâncuşi a spus: „….Crează ca un Dumnezeu”.
Constantin Brâncuşi nu poate fi considerat o entitate singulară ci parte din trupul unei Familii în sânul căreia a fost născut şi de la care a primit nu numai informaţia genetică dar şi tot sprijinul necesar îndeplinirii scopului existenţei sale.
Nu ştiu cum văd şi înţeleg alţii conexiunile familiale şi nici dacă viitorul, în viaţa fiecăruia, reflectă conexiunea puternică cu locul naşterii sau al copilăriei precum şi imposibilitatea de a te rupe spiritual de ţarina din care te-ai născut şi cu care vrei să te contopeşti, în îndeplinirea scopului astral. Iar când vorbim de astfel de lucruri facem referire la universul mistic al satului românesc lipsit de tehnologie şi de binecuvântările vieţii orăşeneşti. Iar atunci când familia reprezentând nucleul de bază al universului sătesc se fundamentează pe relaţii şi conexiuni strânse şi indisolubile între fraţi şi surori, pe de o parte, şi părinţi şi copii, pe de altă parte, orice încercare de a creea breşe în sistem este inutilă. În plus, deasupra tuturor acestora tronează cu o forţă imposibil de înfrânt iubirea pură şi necondiţionată, aceea care face de neacceptat convieţuirea fără persoana iubită sau care te leagă spiritual de părinţi, pacea şi liniştea fiind găsite numai prin odihna şi contopirea în pământul unde rămăşitele umane ale familiei îşi dorm somnul de veci. Dealtfel, pentru cine a crescut şi a simţit sub tălpile goale pământul fermecat al plaiurilor gorjene, despărţirea este extrem de dureroasă, o parte din spirit rămânând agăţată şi lipsită de scop de ţarina străbună aşteptând cu nerăbdare întoarcerea „fratelui” rătăcitor, moment în care bucuria este atât de puternică încât acesta este cuprins de o linişte şi pace infinită, apropiindu-l de contopirea cu Dumnezeu.
Şi pentru a demonstra realitatea afirmaţiilor făcute, trăiri percepute şi prin experienţă proprie, este important de făcut referire şi la tradiţiile locului cu privire la înmormântarea fiilor satului „rătăciţi” pe alte orizonturi. Este bine de făcut cunoscut faptul că satul românesc împleteşte într-un mod cu totul creativ tradiţiile ancestrale cu creştinismul. Şi, aşa cum afirmam mai sus, înmormântarea fiilor satului reîntorşi pentru odihna veşnică la locul de origine, nu se realizează decât după desfăşurarea ceremonialului de primire desfăşurat înainte de intrarea în sat. Iar ceremonialul are nuanţe de bucurie.
Brâncuşi este ROMÂN şi s-a născut în Hobiţa Gorjului, un sat de o feerie mistică situat într-o zonă care si astăzi îşi mai păstrează sălbăticia peisagistică, săteanul trăind într-o comuniune perfectă cu natura, expresie de puritate spirituală, şi asupra căreia intervenţiile sale sunt practic insesizabile.
Brâncuşi s-a născut într-o familie cu şase fraţi şi o soră, iar aceştia la rândul lor au avut copii ce au născut alţi copii, şi aşa mai departe.
Este bine de subliniat şi aviz tuturor acelora ce încearcă să denatureze adevărul, că în familiile gorjene înfierile erau ceva absolut normal, iar copiii înfiaţi în noile familii erau acceptaţi cu drepturi depline alături de ceilalţi fraţi şi surori rezultaţi din căsătorie, apartenenţa la o familie nefiind afectată de lipsa legăturilor de sânge. Ori, dacă o astfel de relaţie devine puternică şi indisolubilă este inadmisibil ca legăturile de sânge să fie desfiinţate din condei, doar pentru a servi unor interese ascunse. Cu atât mai mult, nimeni nu-şi poate permite a desfiinţa descendenţa doar pe considerentul lipsei urmaşilor pe linie bărbătească, neexistând vreo dispoziţie de natură legală care să poată fi invocată în contextul susţinerii vreunei astfel de afirmaţii. În plus, afirmaţii de natura celor prezentate mai sus sunt de natură a încălca nu numai dispoziţiile legale dar demonstrează şi gravă necunoaştere a obiceiurilor şi tradiţiilor gorjeneşti. Mai mult decât atât, este bine să amintim şi faptul că tradiţia gorjeană este creatoarea unor relaţii familiale extrem de puternice cu cei botezaţi, părintele spiritual fiind liantul conexiunii dintre familia acestuia şi familia celui botezat, urmaşii părintelui spiritual fiind ţinuţi ca de un jurământ sfânt, a deveni în continuare părinţi spirituali atât pentru cei ce se căsătoresc cât şi pentru cei ce se nasc.
Este total lipsit de orice logică juridică şi de corespondent în realitate şi nu în ultimul caz, o încălcare flagrantă a tradiţiilor, a afirma că testatorul devine membru al familiei legatarului universal sau particular, în cazul în care acesta este altă persoană decât o persoană din familia testatorului. Atragem atenţia tuturor acelora ce tind spre susţinerea unui astfel de punct de vedere că patrimoniul dobândit prin testament de către un legatar ce nu are nici o legătură de sânge cu familia testatorului, nu-i dă acestuia şi dreptul de a se considera familia sa, cu drepturi depline. Testamentul nu poate şi nu trebuie apreciat ca fiind echivalentul unui act de dezmoştenire şi o rupere a legăturilor de familie dintre testator şi familia sa. Cu atât mai mult cu cât în ceea ce-l priveşte pe Titanul din Hobiţa, momentul trecerii sale în nefiinţă s-a produs într-un cadru social şi economic general ce a marcat soarta unor ţări din Europa de Est, ceea ce face imposibilă reţinerea că voinţa acestuia a fost definitivă în sensul ruperii totale de familie.
Este de datoria mea să fac cunoscut tuturor celor înverşunaţi în negarea ideii de recunoaştere a existenţei familiei Titanului de la Hobiţa că atitudinea unora dintre membrii familiei adoptată în relaţia cu regimul comunist din România cât şi faptul că Brâncuşi reprezenta tot ceea ce regimul comunist considera decadent şi ca ameninţare la adresa bunăstării poporului român, a generat un conflict deschis între cei aflaţi în relaţie directă cu marele sculptor şi conducerea statului comunist, acestora fiindu-le monitorizate mişcările şi interzise orice legături. Uşa închisă în nasul reprezentantului familiei deplasat la Paris după multe confruntări cu conducerea comunistă a Statului Român a reprezentat prima nedreptate din lungul şir al nedreptăţilor pe care această familie le-a avut de suportat şi le suportă şi astăzi.
Este memorabilă atitudinea dispreţuitoare adoptată de regimul comunist din România la momentul când Titanul din Hobiţa a pus pe masa acestuia dorinţa de a dona întreaga sa operă României, iar acesta nu avea cum să înţeleagă sau să găsească vreo justificare pentru un astfel de afront, dar comportamentul conducerii comuniste a Statului Român nu se poate fi tratat şi ca o vină aruncată asupra familiei. Supărarea marelui sculptor în privinţa familiei a fost determinată de lipsa de reacţie a acelora pe care i-a dorit lângă el, acestuia nefiindu-i accesibile o serie de informaţii cu privire la nepoata sa preferată, respectiv bunica mea, omorâtă de autorităţile comuniste în goana după ceilalţi membrii ai familiei fugiţi în munţi şi alăturându-se rezistenţei anticomuniste, în timp ce o altă nepoată era ţinută sub supraveghere iar scrisorile fiindu-i dictate, motive suficiente pentru a înfrânge şi o voinţă de fier.
Ciudăţenia situaţiei rezidă în faptul că schimbarea regimului comunist în 1989 nu a restituit familiei Titanului de la Hobiţa dreptul de a se bucura de stima şi recunoaşterea oficială, aceasta fiind din nou marginalizată din cauza intereselor financiare, mai ales în contextul în care Fundaţia Familia Brâncuşi, constituită în anul 1991, reprezentată de sculptoriţa Maria Pătraşcu-Brâncuşi, strănepoata acestuia, s-a opus permanent unor proiecte ce aduceau atingere drepturilor morale de autor şi afectau grav opera şi amintirea acestuia. Adevărul este că şi în condiţiile în care în primii ani după schimbarea regimului cunoscuţi exegeţi ai lui Constantin Brâncuşi au recunoscut familia marelui sculptor, au sfârşit prin a-i transforma în „persona non grata”, fără nici un fel de explicaţie. Iar aceeaşi tendinţă se pare că se păstrează şi astăzi chiar dacă respectivii exegeţi nu mai există.
Este bine să concluzionăm că indiferent de punctul de vedere exprimat public al diferitelor persoane cu referire la familia Titanului de la Hobiţa, relaţia de sânge dintre acesta şi familia sa nu poate fi ruptă şi desfiinţată. Dealtfel, familia marelui sculptor există şi va exista indiferent de punctul de vedere al unor persoane iar interesul acesteia rămâne în sfera relaţiilor de sânge şi a dezvoltării unor proiecte de natură a sprijini comunitatea locală, voinţă exprimată în mod expres de-a lungul timpului chiar de către Constantin Brâncuşi. În plus, această familie a dat şi va mai da artişti, geniul Titanului de la Hobiţa putând apărea oricând prin transmitere genetică, ceea ce în cazul altora nu se va întâmpla.
Poate ne lipsesc abilităţile de experţi şi nu ne putem erija în această calitate dar ceea ce avem şi ceilalţi exegeţi nu au şi nu vor avea vreodată, este cunoaşterea profundă a spiritualităţii marelui sculptor, calitate ce nu poate fi dobândită decât prin sânge şi informaţie ancestrală.
Şi apoi, cine poate apăra mai bine spiritualitatea Titanului de la Hobiţa decât Familia iar acesta este un fapt pe care nimeni nu ni-l poate lua.
Maria Luminiţa Mincu Pătraşcu-Brâncuşi
Preşedinte al Fundaţiei Familia Brâncuşi